sâmbătă, 25 ianuarie 2014

No rest for the wicked



-Ce-ai mai facut de data asta? Ti-am spus de atatea ori sa ai grija de tine!
As fi vrut sa-i zic ceva, sa-i urlu in fata ceea ce cred eu despre reprosurile ei. Dar cum as putea sa fac asta cand eu ma reazam pe umarul ei, cand nici macar nu pot sa trag o gura de aer?
Trebuie sa tac din gura si sa ma stapanesc din plans, nu numai ca sa nu ma vada ca plang, dar si pentru ca mi-ar face si mai grea tortura de a incerca sa respir.
Stau rezemata de ea, cu corpul in spasme, cu inima care sta sa-mi iasa din piept, cu o respiratie vajaitoare si cu mintea pierduta pe undeva.
Nu are rost sa ma gandesc de ce nu sunt sanatoasa, sau poate inca nu mi-am realizat mortalitatea.
Sunt inca un copil, din care inceputul maturitatii tasneste in batjocura. O pata rosie incepe sa se contureze in jurul meu. Imi pun din greseala degetele pe ea, cleioasa, dar atat de rosie incat devine un semn ca inca mai traiesc.
Tot ce-mi ramane de facut e sa ma intind in ea, sa o las sa se extinda, sa-mi curga pe picioare in siroaie implacabile. Lumea ta merge inainte, fara ca tu sa poti macar sa te scoli din propria mizerie.
Noaptea e inca devreme. Chinul meu numai a inceput. Ea incearca sa faca ceva, orice numai sa-mi treaca. Inca nu-mi dau seama ca o doare durerea mea, acum o urasc pentru ce mi-a zis mai devreme, pentru ca stiu ca maine trebuie sa mearga la lucru, iar eu nu ma voi fi calmat pana cand ea trebuie sa iasa pe usa.
Vecina care stie sa faca injectii intra in camera. O privesc neputincioasa cum ma priveste. As fugi oriunde de privirea aceea plina de mila, dar stau intepenita. Peste cativa ani rolurile aveau sa fie oarecum inversate. Era sfrijita, jumatate din ea, cu oasele prabusindu-i-se intr-insele.
Ia o seringa mare si o umple plina de un ser transparent. Vrea sa ma intorc pe burta. Ce netrebnica, nu stie ca nu pot respira deloc daca ma asez pe burta? Nu pot sa ripostez, nu am energie. Asa ca fac ce zic ele, si imi las pata descoperita. Simt cum imi curg lacrimile, de rusinea mea, de neputinta mea.
Ma doare, ma doare ca nimic altceva.

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Ceapa

E sambata...si ca in fiecare sambata beau...de aici si primul instinct de a face un drunk dial echivalent al blogului, adica sa scriu despre dragoste(intr-un mod foarte cinic bineinteles).

Dar intre timp, mi-am dat seama ca exista dragoste mai puternica decat  cea pentru un  crush sau chiar pentru o iubire in adevaratul sens al cuvantului.

Asa, ca m-am gandit sa scriu despre diferenta dintre generatii si despre neputinta pe care poti s-o simti atunci cand vrei sa-i convingi de ceva.

Nu e foarte bine scris, stiu asta, dar cred ca majoritatea dintre noi simt asa.

Stau pe divanul ala ros de timp si de molii. Sunt incordata, ma gandesc de cand nu au mai fost spalate pledurile astea si mi se face mila de pantolonii mei luati din buticul acela dragut din centrul Clujului.
Acum sunt in centrul Moldovei, intr-o casa taraneasca batrana ca si bunica la care sunt in vizita.
Ne-a primit ca intotdeauna, in odaia ce tine loc de bucatarie, de loc de odihna, de loc de primit musafiri.
Odaia asta e mult prea intunecoasa, clanta nu mai merge de cand eram copil, iar ziarele de pe pereti sunt de pe vremea cand Iliescu era presedinte...prima oara...
Mamicuta imi ofera de mancare, insistent. Trebuie sa refuz mereu, mereu.
E batrana si nu mai vede. Nu stie ca legumele nu sunt spalate, ca de pe branza tocmai a decolat o musca. Cum sa-i spun eu ca toate posturile de televiziune spun ca trebuie sa spalam fructele si legumele, ca branza se tine in ambalaje ermetice pe raftul de sus al frigiderului. Cum sa indraznesc sa-i spun persoanei care m-a crescut[...] ca mancarea pe care mi-o ofera nu corespunde standardelor europene de igiena? Cum...mai ales ca mancarea facuta de ea m-a hranit de atatea si atatea ori, cand cea mai buna masa din viata mea a fost pe prispa ei, in ograda ei?
Si-acum imi aduc aminte borsul de gaina si friptura de pui facuta in rola cu hrean cu otet din  vin rosu. Cea mai  buna masa din viata mea, chiar daca acum sunt vegetariana, chiar daca niciodata nu mi-a placut borsul de gaina, sau chiar si friptura de pui.
Dar cum sa-i spun oare ca mi-e teama de casa ei, mi-e teama de soarecii ce-i auzi noaptea, prin pod si de mi-e teama sa nu plec iarasi de acolo[...]. Cum sa-i spun asta cand casa asta mi-a fost casa atatia ani, mi-a fost adapost si acasa.
Cum sa-i spun ca urasc cum trateaza cainele, ca il lasa flamand si murdar cand pe mine m-a hranit cand nu puteam sa ma hranesc singura si m-a imbaiat cand nici nu intelegeam rostul si necesitatea acestui ritual?
Oricum, nici nu m-ar pricepe. E atat de batrana si atat de prinsa in lumea ei, pe care nu vrea s-o paraseasca, nici de frica mortii si a suferintei.



joi, 5 decembrie 2013

Despre pierdere

Azi, pe polita un aparat de ras
Pamatuf, oglinda.
Un sunet care ma gadila
O pelicula de zapada
Un pamatuf intinde.
Ma zgaiesc, micuta
La un om mare
Care se stramba
Se umfla la fata,
In toate directiile
Ca un peste cu spini
Imi zambeste-n oglinda
Si isi mangaie fata
Cu o lama fioroasa.
Stau locului si nu respir
Mi-e frica ca pestele meu
Sa nu pocneasca
Mai respir iara
Cand zapada dispare cu totul
Se scurge in rau
Cu negreala de ieri
Maine, mainile mele
Ajung la polita
Un aparat de ras rosu de rugina
Si in oglinda ma vad doar eu
Singura, inca mica, inca, copila.

miercuri, 27 noiembrie 2013

Reteta de slabit-Tandreturi pentru greturi

Despre ce sa nu faci cand esti putin deprimat.

In primul rand nu te apuca sa citesti Lord Byron si Keats. Si mai ales nu in engleza. Ca dupa aia te apuca endeavoru sa o faci pe Brilliantu Savarin si sa dai cu dulceturi pe foaie, mai ales in limba celor mentionati mai sus, ca doar sunt o poliglota.

Citesti aruncat pe divan, cu fata toata ravasita de melancolie un She walks in beauty si o bucata de Endymion( pana au inceput sa mi se innoade neuronii de thee si de alte arhaisme englezesti pline de romanturi) si te apuca tremuratul si gadilitul in talpi cu impresii de poet.

Iata ce a urmat..o zvacnire de geniu-o icnire a mintii sa gasesc cuvinte in engleza care de care mai si o foaie pe care nu mai am cum s-o mai primesc inapoi...

Do love bequeath on me?
Do sunshine see
Or mournful stars and moon
Do light my path
In shades and shapes
That I can't discern
The gloomy vision of a
Darkened soul
Not of misdeeds or sins
Not of bad thoughts or ill
But of the want of better light
Do I peruse the path of joy
When joy has been the misguide
Of all humanity before me...

Cel mai important element...intelepciunea de care dau dovada..eu nu repet greselile trecutului..de parca..de parca nu calc pe grebla. Calc, dar cu gratie lirica.




marți, 26 noiembrie 2013

Despre nimic

Chestia asta cu blogul e o chestie veche.

Dar cum prin jurul meu multe persoane au inceput sa isi faca blog am simtit ca vreau sa ader un pic la spiritul de turma si sa imi improsc si eu gandurile in spatiul virtual.

Si..ca orice persoane de varsta mea despre ce sa scriu intr-un blog?..normal...incercari literare esuate. Pe care sa le prezint frumos cunoscutilor mei sau necunoscutilor pentru a imi aprecia si ei mediocritatea.

Mai nou suntem o lume de scriitori si nu de cititori. Din asta sa se inteleaga ca ceea ce o sa scriu eu aici nu o sa fie foarte interesant, dar pe de alta parte nici nu o sa fie citit de nimeni pentru ca restul oamenilor o sa fie prea ocupati sa isi scrie propriul blog. Multi filosofi au realizat inutilitatea vietii...dar eu tind sa cred ca tocmai am avut o revelatie in descoperirea inutilitatii incercarii mele cu acest blog.

Si ca prima postare sa fie ceva special...am gasit printr-un sertar o mica scriere veche, de pe vremea cand eram studenta. Nu este nevoie de critica, avem autoironie din plin.

Ziua de dupa duminica, inainte de luni

Mijesc un ochi. Il rotesc intredeschis prin lugubra mea camera, ma uit la fereastra si vreau sa adorm la loc.
Prea tarziu, soarele deja mi-a perforat retina, trebuie sa ma dau jos din pat si sa particip la ritualul meschin al omenirii.

Nu vreau sa-mi beau cafeaua sau sa ma spal pe ochi, trebuie sa prind curaj pentru a iesi in lume.
Cu chiu cu vai reusesc sa ma imbrac si sa imi tarai picioarele pana la locul meu de penitenta: scoala. De-abia intru ca imi si piere cheful de asceza pe ziua in curs. Cea mai demna de luat in seama idee e sa ma duc sa fumez o tigara.

Nu mai am tigari, m-am lasat de fumat de vreo 2 luni.
Cer colegei mele. Asa de mult fumeaza ca a inceput sa arate ca o tigara. Lunga, subtire, cu fum iesind din mintea suprasolicitata. Daca ar avea si filtru la gura mai ca i-as da foc.

Imi bat bocancii de treptele de metal, sunet revigorant, acalmie interioara. Tragem amandoua din tigari ca doi magari asmatici in ceata. Parca imi vine sa-i zic ceva, ca tot mi-a dat o tigara, dar imi vine sa tac si sa inghit in gol.

Nu mai trebuie sa ii spun nimic.

Inteleg tot cand o vad cu umerii lasati si cu geanta plina de carti. Arata ca un animal de povara neteselat. Probabil ca si ea intelege tot: iar oscilez intre disperare si indiferenta. Daca nu ar fi existat indiferenta nu as fi ajuns la disperare, de care acum ma apar prin indiferenta.

Tigara e pe sfarsite. Trag un ultim fum cu pofta, pana saptamana urmatoare nu mai fumez. Ea fuge nu stiu unde, la un curs sau la un seminar. Nu o intreb, nu-mi pasa...

Raman singura si ma gandesc ce sa fac, sa ma duc la curs, sa ma duc inapoi acasa. M-as gandi la asta fumand o tigara. Lua-o-ar dracu, asta deja a disparut. S-a dus cu tot cu tigarile mele. Fum in vant, imi tarai picioarele lenese inapoi acasa.